viziunea panterei mov asupra panterei, movului, viziunii…etc

firesc, e despre mine, minunata, colorata, importanta, socanta, enumeranta pantera mov. si lucruri pe langa.

roman bilateral dezvoltat Iulie 15, 2008

De acum ne gasiti AICI 🙂

Meta: e prima jumatate de capitol, imi apartine, urmeaza ioana, tre sa fac ceva cu pagina asta, stiu, ceva nu e bine pe-aici.

 

 

 

 

“Chiar nu mă interesează cum, n-o să fie camera mea.” Aveaţi impresia că glumeam când am zis să mă ignoraţi? Ce-mi pasă mie unde vine priza şi cum vreau să pună parchetul – de-a curmezişul sau de-a lungul..? Dacă de-a lungul înseamnă încă câteva ore bune din perspectiva aia de mi-ai prezentat-o adineauri când montai prizele, n-ai decât, băiete, să pui şi mai multe straturi.

Mara îşi mai aprinse o ţigară şi se mai depărtă puţin de “tipul cu parchetul”- nu atât ca să vadă mai bine, ci pentru că băiatul lucrase într-adevăr toată ziua.. şi aerul din jurul lui spunea acelaşi lucru, doar că într-un mod mai tranşant.

Am ajuns mama clişeelor. Ce insultă pentru inteligenţa publicului feminin mi-a parut mereu clişeul “instalator plus nevastă plictisită”! Bine, dar eu nu-s nevastă. Plictisită, har domnului, încă n-am avut timp să fiu. Mi-a venit în minte acum ce-ar zice bunica mea dacă ar mai trăi să mă vadă: “Marico – (uram alintul ăsta – pentru că nu era alint, era un nume de ţărancă. Mi-era ruşine.), numa’ bărbatu’ priveşte şi alege, muierea se lasă sau nu se lasă. Atât.”

Nu ştiu cum făcea, dar bunica mereu ştia la ce mă gândesc, şi-am înţeles asta încă de când eram mică şi, ochind căldarea cu lapte mi-am zis ca ar fi o idee să mă spăl pe mâini în ea, că auzisem de obiceiurile deştepte ale Cleopatrei. Înainte să apuc măcar să mă îndrept spre ea mi-am luat o palmă plescăitoare peste fund şi, când mi-am revenit din indignare, bunica se opintea deja cu găleata spre bucătărie. Femeie pragmatică bunica mea, niciodată nu se încurcă cu prea multe vorbe. Ca mine.

Pe când Mara trăgea fără convingere din ţigară, şi sărea mieluşeste de la gând la gând, jumatatea cealalta de clişeu parcă îi citise şi el gândurile de mai devreme, pentru că postura pe care tocmai o adoptase să măsoare – din nou – plăcile de parchet o readuse instantaneu la aici şi acum. Mai vărsă cu foşnet un pliculeţ de cafea în paharul de plastic şi-şi examină atent degetul să vadă dacă mai e bun de linguriţă – chiar dacă ar curge apa, uşa bucătăriei e oricum blocată de mobila ce urmează să se odihnească  pe parchetul care…

Da’ ce m-as odihni eu pe parchetul ăla, “post factum”.. în definitiv ce zice mai bine “trage-mi-o fără menajamente şi delicateţuri” decât o cameră complet goală, mirosind a lemn lăcuit şi cu luciul îmbietor al parchetului proaspăt? Poate o cameră plină, cu ceva mai puţin ecou. Nu mi-e ruşine, mă refac. În ultimul timp nu am mai avut voie nici în mintea mea. Şi tre’ să aibă vreo 18-19 ani, nu? Ce naiba, ăia nu-s muschi de adolescent. Telefonul. Am mai zis că asta e adevărata moarte a pasiunii, nu m-au crezut. Bine, fie, dar unde e?

Mobilul cu pricina, de pe o etajeră din hol, suna tot mai tare, facând melodia agasantă să fie şi mai greu de suportat. Mara aşează calm ţigara pe marginea scrumierei, lasă paharul pe masă şi se îndreaptă, lipsită de chef şi vlagă, dar amintindu-şi totuşi să-şi studieze mersul, către sursa brutalei intruziuni în scena ei imaginară, dar intens muncită. Împiedicându-se – la fel de agale, de altfel – de o parte din noua mobilă, o apucă râsul. Şi-a amintit de încă o vorbă preferată a bunicii, făcută parcă pentru ea: “Eşti bună bună de trimis după moarte tu, că vii încet cu ea.”

Meta again: tot nu e bine pe-aici prin pagina, in curand ne mutam pe alt blog. Deocamdata luati partea a doua:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Chiar şi acum, când nu mai ştia clar dacă ar trebui să aibă infatuarea sau, dimpotrivă, resemnarea de a “poseda” pe deplin sau fragmentar spaţiul în care trăieşte, numindu-l în continuare “al ei” şi  etichetându-l subiectiv prin tot felul de conexiuni cu trecutul, nu se putea abţine din a şi-l construi după chipul ei. Etajera pe care se afla telefonul era locul unde se ţineau cheile, facturile, şuruburile despre care nimeni nu ştia exact la ce ar putea folosi, pixurile fără pastă, elasticele de păr şi în general toate micile obiecte despre care ai tot timpul senzaţia că dacă nu li se găseşte un loc se vor pierde definitiv în jungla unui spaţiu locuit. Nu-şi putea imagina vreo altă utilitate pe care s-o aibă locul ăsta strâmt şi prost luminat, dar extem de aproape de zona intrării, la care se refereau mereu ca la un axis mundi al dezordinii, ca la ochiul uraganului care era apartamentul şi viaţa lor acolo, locul unde paradoxal se întâlneau lucrurile de care nu te poţi lipsi cu cele de care ştii că te poţi lipsi dar în privinţa cărora nu-ţi pierzi speranţa că vor folosi cândva la ceva. E, în principiu, un loc identitar, care vorbeşte sintetic, fără prea multe divagaţii, despre oamenii casei. Oare ce-ar alege să pună acolo un străin? Sau ce lucruri, mici sau mari, importante sau nu, s-au cufundat în penumbra unui astfel de loc revelatoriu, de când i-au fost ridicaţi pereţii şi pusă prima mobilă? Ştia că, cel puţin în apartamentul ăsta, sunt câteva lucruri esenţiale care stau cuminţi, înşirate sau în dezordine, pe etajera cu pricina, dar parcă mereu adulmecând vreo mână de om care s-ar putea apropia în orice clipă. Lucrurile astea se iau cu sine întotdeauna la ieşirea din casă şi se lasă în acelaşi loc la întoarcere, ca şi cum ar fi piesele cu care fiecare îşi compune o figură publica, o “piele secundă”, cum obişnuia să o numească, de care te dezbraci mereu la intrare. Iar etajera era principala garderoba a acestui du-te-vino cotidian. Portofel, chei, cartelă de intrare, bani sau, pitulată între obiecte sterile, chiar şi pisică ei de sticlă “cu mustăţi pană-de-corb”. Râse, amintindu-şi de vorbele astea, spuse în seara când au cumpărat-o de la un magazin de antichităţi. A crezut mereu că poartă noroc şi că ochii ei de sticlă verde trebuie să te ţintească la deschiderea uşii ca să fii sigur că a doua zi n-o să ai cearcăne, ci ochi clari de pisică. De unde şi obsesia ei ca “pana-de-corb” să nu stea niciodată întoarsă cu faţa spre perete. Ei bine şi pisica avea un culcuş al ei sus pe etajera. Locul ăsta era promontoriul prin care spaţiul intim al locuinţei, static, ţinându-se mereu locului, fără picioare şi fără dorinţa de a fugi vreodată undeva, comunica cu lumea de afară, lumea troleelor şi taxiurilor, a oamenilor umblând bezmetici, dar, cu cheile luate de pe etajeră si puse în buzunar, deci fără frica de a nu-şi mai găsi casa la întoarcere; aşadar, când ieşi afară, păstrezi cu tine, totuşi, ca un melc, un colţ de casă.. şi cam asta era pentru  ea suportul de lemn ieftin – certitudinea posesiunii (de care, orice s-ar zice, ai nevoie, oftă, chiar dacă eşti femeie cu capul pe umeri, şi nu barbat gelos în zodia berbecului).. noi păşeam afară trecând întotdeauna, într-un fel sau altul prin locul comun pe care ni-l creea etajera. Aşa ştiam mereu cine a ajuns primul acasă, o dată cu intruziunea în compoziţia de “natură moartă cu etajeră” a unui element care nu era acolo la plecare – o pereche de chei sau de ochelari atârnând, ca un semn, ca un titlu de ziar, pe mica tablă de lemn care-ţi dă senzaţia că ai ajuns acasă. Un loc exclusivist, se gândi, pentru că un musafir nu şi-ar lăsa niciodata acolo nici măcar o pereche de ochelari de soare. Nu găsi nimic străin pe etajera cu telefonul şi răsuflă uşurată.

 

 

Capitolul 2, prima jumatate:

Da! Da…”muncim” de zor..nu mai e mult, o sa vezi, de fapt. Le-am zis. Da. Pai daca vii acum, le mai zici tu o data. Nu mai trebuie nimic. Adica…niste tigari. Eu zic sa vii mai repede ca de mine n-au fost prea impresionati, poate tu ne scoti o reducere totusi. Pai ti-am zis ca nu cred ca avem bani pentru amandoi acum. In fine, vino si vorbim. Bine. Pa.

O vreme n-a fost prea vesel aici. Nici chiar dupa ce ma mai impacasem cu situatia. Si asta da situatie, trebuie sa recunoastem. Incercam sa stau cat de mult afara, plecam dimineata si veneam seara, cand era prea frig sa mai merg fara sir, cum ma obisnuisem, cuminte si constiincios sa fac. Fara sir dar totusi foarte constiincios. Destul de tarziu mi-am dat seama ca plimbarile mele fara scop si directie aveau si meritau cate un pic din ambele.

Ma trezeam ca intr-un cosmar, da, ca intr-un cosmar, pe cate o straduta atat de incarcata de lucruri de demult incat cu greu reuseam s-o strabat pana la capat. Pentru ca…: ce-a fost acolo trebuie sa ramana acolo, impachetat bine de tot, ca un obiect de sticla cand te muti, sa nu cumva sa se ciobeasca. Sa-i cream strazii parcului bancii cladirii dealului o cupola, un acoperis, o manusa, ceva, sa sa nu se piarda, sa nu se duca, sa nu ramanem fara tot ce-a fost acolo. Aiurea. Am inceput sa sterg singura tot, cat de mult am putut, pasii mei din trecut, discutia avuta pe strada x, balconul cu iedera de vizavi, seara in care nu ne mai gaseam masina, tanti cu motanul portocaliu, replicile alea stupide..tot. Sau ma rog, tot ce se putea. Ma duceam zi de zi sa-mi “spal” strazile si locurile, sa nu mai fie, sau si mai bine, sa fie din nou, sa fie altele. Era mai bine asa.

Dar seara veneam acasa. Acasa era crunt. Daca eram destul de obosita incat sa adorm de cum ajungeam in camera mea (ma rog…in “dormitor”), cele 15 minute in care faceam un dus fulger si eventual lasam un mesaj pe frigider, reuseam sa ma prefac ca sunt singura in casa. Asa, imi iesea. Dar serile cu insomnii erau interminabile- era suficient sa aud televizorul mergand in camera cealalta si adio singuratate crosetata. Prost obicei cu televizorul, e de la mine, dar e prost. N-am negat niciodata asta. Interminabile erau…cat o viata de om pierduta, cat o noapte polara, cat un ev mediu. Da ma, chiar asa.

Am ramas totusi cu niste chestii, bine puse deoparte- de mine in orice caz nu, care penduleaza destul de regulat intre lacrimi si greata. Ignoranto! Altii nu stiu ce sa puna maine pe masa, tu stai sa alegi daca sa plangi sau sa vomiti. Nu ma lamentez, vreau mai degraba sa-mi fac o harta fiziologica, sa tina loc de jurnal si sa fie mai bine. Poate data viitoare va fi mai bine. Nu va fi, dar poate ca. Atata timp cat sunt capabila sa spun poate ca, puteti sa stati linistiti, nu-mi bag degetele in priza.

                Dar acum vine si ea. Ea va schimba totul aici. Incerc sa nu ma agat prea tare de asta, pentru ca ar insemna ca tot ce mi-am construit si reparat singura o sa se duca dracului. Dar stiu c-o sa fie mai bine acum. “Crezi c-o sa inteleaga lumea? Sau crezi ca ar trebui sa nu stie? Sa stie altceva, eventual?”, m-a intrebat intr-o zi, cand a venit sa-si vada camera. Dar cui ii pasa de asta?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri
 

5 Responses to “roman bilateral dezvoltat”

  1. […] pentru basme si povesti, de mine, de irina, citeste si te delecteaza cu pagina asta, draga “blogosurferule”. nu o putem numi roman, desi titlul postului cam asta si-ar […]

  2. Georgica Says:

    este cul…pt o povestioara de cls a V-a …Numai ca daca as fi citit-o atunci nu as fi inteles faza in care a vrut sa si-o traga cu instalatorul.
    Oricum, daca am pierdut 10 min sa o citesc inseamna ca
    mi-a placut 🙂
    Felicitari pt parchet…sa va bucuratii de el amandoua…dar pe rand … :))

  3. bamse Says:

    da’ de ce de clasa a V-a? pe mine m-a vrajit! imi place cum e scris(a), imi plac descrierile, imi place saltul de la o perspectiva la alta. imi place ca-i scrisa la 4 maini si mai ales, astept continuarea.
    eu devin greu dependenta de o carte, dar asta, asa nescrisa (aici cel putin) cum e momentan, ma atrage ca povestile pentru copii acum 10-15 ani. si acum sunt un copil, dar unul mai mare.

  4. pantera mov Says:

    multumim de aprecieri, luasem o pauza dar acum pauza a luat o pauza si in curand vom muta povestea pe alt blog, separat 😀


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s